BILETUL SPRE FERICIRE

Am strans in palme un bilet spre fericire
Nimic nu banuiam...
S-a intamplat pur si simplu
Eram la Govora la un "blind date".
Da! Mi-a fost dat sa-l intalnesc.
Trecut-au 4 ani de la-ntalnire.
Acum suntem casatoriti, indrgostiti si sanatosi.

Amintire

Plimbandu-ma prin parc, printre frunzele vestede am zarit un suflet ranit cu aripile frante, cu cicatrici adanci si urme de talpa. Era un suflet plapand, un suflet pur de copil, pierdut si ranit. L-am ridicat incet, l-am privit un timp apoi l-am apropiat de buze si l-am sarutat. Aveam acum in palme un suflet aproape inghetat cu aripi frante si cicatrici adanci. Nu stiam ce sa fac, vroiam sa il asez la loc si sa plec mai departe gandindu-ma ca pana la urma l-ar fi gasit altcineva. Nu era sufletul meu, nu era problema mea, nu aveam nevoie de o complicatie in plus. Ma uitam la el cum se incalzea in palmele mele si mi-am urat egoismul, mi-am urat nepasarea. Am inceput sa plang si lacrimile fierbinti udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adanci si urme de talpa. Am privit cu uimire cum urmele talpilor dispareau spalate de lacrimile mele si atunci am aflat in mine raspunsul. L-am sarutat din nou si l-am asezat alaturi de sufletul meu. L-am incalzit cu dragoste, l-am hranit cu dezmierdari, l-am spalat cu lacrimi si i-am vindecat ranile sarutandu-i-le. L -am pastrat inauntrul meu incercand sa il ascund de durere. Nu a fost deloc usor, au fost momente in care sufletul acela chinuit aproape renunta la viata, au fost momente in care eu aproape renuntam la lupta. Dar zilele au trecut si foarte incet sufletul acela ranit si cu cicatrici adanci a inceput sa se vindece. Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subtiri si fara urme de talpa. E acelasi suflet pur de copil pe care durerea nu a reusit sa il schimbe. A venit clipa in care sufletul gasit isi va lua zborul punandu-si la incercare aripile noi .Imi deschid acum palmele iar el se inalta timid spre ceruri albastre, spre stele noi, purtat de adieri noi. Il privesc cum planeaza lin, cum se indeparteaza tot mai mult de vechiul adapost. Plang si acum ca si in prima zi dar lacrimile mele sunt de aceasta data lacrimi de fericire. Iubesc sufletul acesta atat de mult incat il pot lasa sa zboare. E poate prima oara cand iubesc. Nu simt durere, nu simt regrete, nu ii reprosez plecarea. Ma uit doar la el cum pleaca si stiu ca nu va uita niciodata nici palmele mele, nici sufletul meu. Zboara suflet drag, iubirea mea iti va veghea somnul, lacrimile mele iti vor spala urmele de talpi, buzele mele iti vor saruta cicatricile, iar palmele mele iti vor fi oricand adapost!

Să vorbim despre Băile Govora – o staţiune fără vârstă

Nici nu stiu cu ce sa incep aceasta povestioara pentru ca este o amintire vie ce am trait-o si nu cred ca o voi putea uita vreodata. Sa va povestesc.
Era intr-o seara de sambata din preajma Sarbatorilor de Craciun a anului 2006 si trebuia sa merg la restaurantul “Belvedere” din Govora sa ma intalnesc cu un barbat. Era un fel de “blind date”, pana atunci vorbisem doar la telefon. Mentionez ca facusem 300 km cu trenul pentru aceasta intalnire (pe vreme aceea stateam in Buzau). Am ajuns restaurant si m-am asezat la o masa asteptand “misterioasa” mea companie pentru acea seara. Hmmm intarzia… asta deja nu era semn bun. Stiti voi, barbatul trebuie neaparat sa ajunga intotdeauna primul.
Tot sperand am inceput sa-mi rotesc ochii prin incapere… cine stie, poate a ajuns si nu l-am vazut eu? La o masa alaturata un barbat singur parca astepta ceva. Am inceput sa ne adresam priviri stangace gandind “el sa fie?” Recunosc, mi-ar fi placut mie. Dar daca era el de ce statea acolo, nu ar fi trebuit sa vina la mine?
Stand si asteptand, eram din ce in ce mai dezamagita…Atata drum batut degeaba, atata timp pierdut!
Dupa ceva timp ma ridic sa plec, destul de suparata. Ajung la lift si simt pe cineva langa mine – era acel barbat misterios care imi zambea timid de la masa alaturata. Am urcat impreuna in lift in tacere. La un moment dat liftul se opreste – pana de curent.
“Off asta mai lipsea!” exclam suparata. Barbatul de langa mine zambeste si replica: “Sunt o companie chiar atat de ingrozitoare? Imi cer scuze – voi incerca sa-mi folosesc puterile magice pentru a porni curentul mai repede”.
M-a bufnit rasul. “Eh, poate nu e o companie chiar asa neplacuta”, mi-am spun eu. Facand haz de necaz am intrat in vorba cu el. Nu mica mi-a fost mirarea cand am aflat ca si el traia aceasi experienta – fusese lasat cu ochii in soare la un “blind date”(si el batuse cateva sute de kilometri, venise de la Sibiu). Sigur, ceea ce nici unul din noi nu a fost in stare sa-si dea seama cat am stat asteptand la restaurant era ca fiecare, de fapt, il astepta pe celalalt. Mai exact el era blind-date-ul meu, numai ca nu avusese curaj sa se apropie de mine. Trebuie sa recunosc ca m-am uitat putin ciudat la el: “adica tu iti dai intalnire cu mine dupa care nu ai curaj sa te apropii? Hmmm… destul de dubios…”
Dupa ceva timp liftul se repune in functiune. “Uite, vezi? A functionat” imi spune el si imi face cu ochiul. Recunosc ca nu stiu ce-a fost in mintea mea in clipa aceea (“probabil ca daca nu a avut curaj sa vina la mine la restaurant nu o va face nici acum”) dar nu am vrut sa pierd ocazia si l-am invitat la o cafea la mine in camera (am riscat, recunosc).
A incuviintat, parca usurat ca am facut eu prima acest pas, dupa care am iesit din lift si am plecat impreuna (spre un drum ce continua si azi). Daca nu ar fi avut loc acea pana de curent mai mult ca sigur nu ne-am mai fi intersectat niciodata drumurile (si mi-ar fi parut atat de rau ca am batut atata drum degeaba)… si nu am fi avut parte de acest nou inceput… calea spre fericire.